O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întreve odată cu trecerea societăţii la feudalism. Din punct de vedere socio - politic, asistăm la un puternic proces de stratificare socială. În cadrul său, apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pămîntului şi se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. O dată cu accentuarea stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii - clasa feudalilor, iobagii şi a ţăranilor liberi - are loc o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi dogmaticii. Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme şi să-şi răspîndească dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va cauta să lupte pentru propria sa independenţă.
Între susţinătorii aripii laice s-au situat o serie de mari gînditori ai timpului, dintre care putem aminti pe Marsilo de Padova, Dante Alighieri, Toma d'Aquino. Toma d'Aquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai scolasticismului medieval european. Lucrarea sa de referiţă intitulată "Summa thelogice" poate fi apreciată ca reprezentînd chintesenţa filosofică a catolicismului. Autorul s-a străduit să-şi servească, prin doctrina sa politică, morală, şi religioasă, clasa socială din care făcea parte.
În încercarea sa de a justifica dogmele bisericii şi ale orînduirii feudale, el preia şi exacerbează anumite teze din doctrina lui Aristotel. Astfel, Toma d'Aquino abordează societatea ca pe un sistem organic, în cadrul căruia, fiecare individ îşi exercită în mod natural şi firesc " funcţia ". Deosebirile de stări sunt cauzate de deosebirile de funcţii. Există o anumită " justiţie distributivă " confotm căreia, fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii, îmuabile, care vor trebui să rămînă totdeauna aşa.
Toma d'Aquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pămînt să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul, potrivit " funcţiei " lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual. Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma d'Aquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar justificat. Vînzarea şi cumpărarea, afirmă el, au fost introduse pentru folosul comun al societăţii, " căci unul are nevoie de lucrul altuia şi invers ". Pentru el, bogăţia este de două feluri, în funcţie de forma pe care o îmbracă: " bogăţia naturală ", adică hrana, bunuri de uz personal, animale, pămînt şi " bogăţia arficicială " formată din aur şi argint şi care nu trebuie " să domine " pe om. Toma d' Aquino încearcă şio definire a aşa numitului" preţ just " al mărfurilor. Acest "preţ just" cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, căt şI venitul corespunzător stării sociale a participantului la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare rangului şi stării lor sociale. Deoarece, "preţul just" nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa numitele: "commurus aestimatio", adică o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb.
În concepţia lui d' Aquino, statul nu poate asigura fericirea cetăţenilor săi, decît în măsura în care el se subordonează acestora, împreună cu întregul său ansamblu de instituţii politice statale de cerinţe, de norme juridice de care el se serveşte în înfăptuirea politicilor sale.
Totodată sunt evidenţiate, potrivit lui dAquino, cinci forme de guvernămînt care ar exista în societate: monarhia, oligarhia, aristrocraţia, democraţia şi o formă mixtă rezultată din îmbinarea aristrocraţiei cu democraţia. Acestor forme de guvernămînt le-ar corespunde o serie de legi, şi anume : o lege eternă, o^ lege naturală, o lege umană şi o lege divină.
Împotriva acestei concepţii dezvoltate de Toma dAquino şi, în general de toţi ceilalţi adepţi ai bisericii şi dogmaticii catolice, se vor manifesta masele oprimate sub formă protestatară, prin aşa-numitele "erezii".
Împotrivirea faţă de ideologia şi cunoştinţele catolicismului medieval a cunoscut acest protest mai mult sau mai puţin activ, ce a variat de la o ţară la alta, în funcţie de momentul istoric respectiv. Spre exemplu, în Anglia este cunoscută "Răscoala lui Nat Tyler", meşteşugar englez care în 1381 a reunit sub conducerea sa ţăranii nemulţumiţi şi i-a ridicat la luptă împotriva nobililor şi a privilegiilor acestora. Ideologul răscoalei, preotul John Bale, a întocmit o serie de revendicări, dintre care amintim: confiscarea averilor mînăstireşti şi împărţirea lor ţăranilor; desfiinţarea iobăgiei; comunitate de averi şI egalitate deplină.
Aproape 150 de ani mai tîrziu, în Germania are loc "Războiul ţărănesc" (1525) condus de Thomas Muenzer. Ideile economice ale acestui războiul ţărănesc sunt expuse sub forma ereziei. În Cehia, în anul 1409 are loc "mişcarea husită", după numele mentorului său, Jan Hus, care avea drept principală revendicare, organizarea pe bază de obşte a vieţii social-economice. Şi în Răsăritul Europei se vădesc, de asemenea erezii, îndreptate spre biserica ortodoxă. Astfel, în Bulgaria, primele decenii ale sec. al X-lea aduce în prim plan, "mişcarea bogomilită", avînd ca fundament o doctrină creştină bazată pe dualismul dintre bine şi rău, pe critica ferventă a feudalismului, mişcare larg răspîndită apoi, pînă în sec. al XVI-lea în întreaga Peninsulă Balcanică şi Rusia. În Transilvania sunt cunoscute de asemenea "Răscoala de la Bobîlna" (1437), care avea ca principală revendicare limitarea domeniilor feudale şi îmbunătăţirea situaţiei maselor ţărăneşti, precum şi "Războiul ţărănesc" al lui Gheorghe Doja (1514) care avea înscris în programul său, ca principală revendicare: "surparea tiraniei nedrepte a nobilimii"[ ,pag28].
Spre deosebire de feudalismul european, cel asiatic, se remarcă prin multiple particularităţi, destul de pronunţate, cum este cazul Chinei, Indiei şi Orientului Arab.
Apariţia feudalismului în China se situează între sec. III-II î.e.n. Statul feudal chinez mai păstrează şI în această perioadă forma dispoziţiilor orientale, cu un puternic aparat birocratic. În China, ca şI în cazul Indiei şi al Arabiei (cu anumite rezerve), legătura dintre politică şi religie este foarte strînsă. Religia se transformă într-o puternică armă ideologică îndreptată spre apărarea şi conservarea relaţiilor feudale. Prin urmaren şi în această parte a lumii, protestul manifestat faţă de societatea feudală va îmbrăca în linii mari forma " ereziilor ".
Pe acest fundal, confucianismul este încă modul predilect de gîndire economică, cu toate că suferă o serie de adaptări şi reforme.
Între gînditorii chinezi ai acestei perioade, un loc aparte îl deţine Dun Ciju Sun (sec II-I î.e.n.), prin scrierile sale cofucianiste de factură teologică.
Potrivit opiniei lui Dun Ciju Sun, autoritatea publică trebuie exercitată numai de către împărat deoarece, el reprezintă alesul divinităţii pe pămănt, iar universul are un stăpîn suprem care deţine forţa de a dirija toate fenomenele şi procesele din natură şi societate. Dun Ciju Sun, şi nu numai el, pretinde că mentorul său Confucius, în lucrarea "Primăvara şi toamna", relevă existenţa a trei stadii de dezvoltare istorică a societăţii.
Primul stadiu, "veacul decăderii şi al tulburărilor", se caracterizează prin lupta pentru putere a principilor locali. Cel de-al doilea stadiu "veacul instaurării păcii", îi este specific procesului de unificare al Chinei, iar al treilea stadiu intitulat "veacul marii păci", ar duce la asigurarea armoniei universale prin aderarea la societatea chineză şi a triburilor străine[11, pag46].
Aceste idei explică de ce ulterior doctrina neocofucianistă sau confucianismul teologizat va reprezenta ulterior ideologia oficială susţinută de clasele sociale înstărite.
Împotriva Van Ciun, confucianismul teologizat, precum şi a daoismului (curent religios reacţionar) se vor ridica o serie de gînditori chinezi progresişti din acea perioadă cum ar fi: Van Ciun, Cijun Cean Tun, Bao Cejin Ian.
Van Ciun realizează prin scrierile sale, o analiză critică a doctrinei confucianiste. El va combate teza potrivit căreia, acţiunile umane de zi cu zi ar fi conduse de o forţă divină. În ciuda poziţiei sale aparent consecvente, ce depăşea într-un fel filosofia şi doctrinele vremii, Van Ciun prezintă şi inconsecvenţă şi limite.
Astfel, el este tributar concepţiei fataliste, potrivit căreia, destinul uman ar fi dinainte stabilit, respectiv predestinat[11, pag47].
Cijun Cean Tun este un critic fervent al daoismului. El consideră teoria unui " Dao ceresc ", adică a unei legi cereşti, drept idealistă. O astfel de teorie nu poate servi oamenii, ci dimpotrivă poate constitui o frînă în dezvoltarea societăţii, iar exacerbarea ei, poate determina chiar dispariţia statului.
De un interes aparte se bucură ideile gînditorului chinez Ian-Iuni, om de stat şi cărturar al dinastiei Tari (sec. VIII). El considera necesară întărirea puterii statale prin stabilirea unui impozit unic pe terenul agricol deţinut de fiecare proprietar în parte, îm funcţie de suprafaţa agricolă a acestuia. Impozitul unic urma să fie plătit în două rate anuale[8,pag23].
Idei economice interesante se întîlnesc şi la Lu-Ciji (sec. IX ). Ele sunt expuse în lucrarea "Şase articole referitoare la repartiţia egalitară a impozitelor şi la apărarea poporului". În lucrarea sa, Lu-Ciji propune ca obiectul impozitării să nu fie averea individului, ci omul, deoarece el este cel care produce bunuri în mod nemijlocit. "Bogăţia se naşte din forţa omului", scrie el. Dacă ea lucrează şi este în acţiune, atunci crează o bunăstare deplină şi desăvîrşită. Dacă ea nu dă dovadă de îndemînare şi este inactivă.avem sărăcie şi mizeriei."[8, pag24 ].
Valoarea banilor, spune el, depinde de cantitatea acestora aflată în circulaţie, unde statul nu ar trebui să intervină pentru a-şi creşte veniturile.
Concepţia sa include şi o serie de idei economice, dar cu caracter utopic, cum a fost aceea a realizării unei "societăti frumoase", lipsită de privilegii, clase sociale, impozite şi autoritate statală.
În India, afirmarea feudalismului are loc în prezenţa unor caste puternice. Acestor caste le vor fi inoculate ideologiile brahmană şi budistă, dar cu adaptările specifice vremii.
Evoluţia societăţii hinduse va marca şi în plan ideologic modificări importante. Astfel are loc îmbinarea brahmanismului cu budismul şi este momentul constituirii religiei induiste. Hinduismul propăvăduia respectarea de către fiecare individ a legilor castei sale şi crezul de a nu săvîrşi rele[11, pa&48].
O dată cu reunificarea Indiei (sec. XVI - XVIII) au loc şi aici mişcări antifeudale sub forma ereziilor. Spre exemplu, este cunoscută mişcarea tărănească sub numele de "Bhakti"ale cărei revendicări cuprindeau printre altele: ideea luptei pentru unitatea şi egalitatea oamenilor, independenţa faţă de religie, respingerea sistemului castelor, lupta împotriva ritualurilor bisericeşti, etc.
Totuşi, susţinătorii acestor idei antifeudale nu mergeau mai departe. Inconsecvenţa lor este dată de însă şi protestul pasiv al atitudinilor lor[11, pa&48].
Sub aspectul gîndirii economice hinduse, relevante sunt scrierile învăţatului Achbar (1556-1605) susţinător al economiei de schimb. El militează pentru reorganizarea sistemului circulaţiei băneşti şi a sistemului de impozitare propunînd în acest sens, ca efectuarea impozitării să se facă asupra pămîntului sub formă bănească şi nu în natură.
Secolul al XVIII lea a marcat şi pentru India un moment crucial. Începe procesul de descompunere a feudalismului şi de pătrundere a influenţelor europene, mai ales prin intermediul coloniştilor englezi. Este epoca apariţiei curentului iluminist ce va marca, în sens pozitiv, şi gîndirea economică hindusă.
Un alt reprezentant de seamă al curentului iluminist indian este Vali Ulah. În lucrarea sa intitulată "Apărătorul lui Alah cel de sus"[11, pa&49] formulează unele idei cu privire la organizarea socială şi susţine teza conform căreia, omul este o fiinţă socială legată nu numai de familie şi de societate ci şi de întreaga omenire.
Anticipînd, putem trage concluzia că teza de mai sus, va fi reluată mai tîrziu în Europa, cu adaptările de rigoare, în cadrul aşa-numitei "doctrine a solidarismului".
Statul este în concepţia lui Vali Ulah un organism care trebuie să se întemeieze şi să funcţioneze pe baza legilor dreptăţii şi ale binelui general şi să respecte el însuşi drepturile cetăţenilor săi. Chiar dacă Ulah nu se ridică pînă la necesitatea formulării ideii de schimbare ale rînduielilor feudale cu altele noi, oricum atestă o anumită atitudine înaintată şi progresistă.
Spre deosebire de China şi India, Orientul Arab este dominant în speţă de învătăturile moral- religioase ale Coranului, unde inegalitatea de avere şi drepturi existentă în societate, ar fi rodul predestinării. Prin urmare, avem de-a face cu o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane în general.
Împotriva acestor idei se vor ridica o serie de gînditori progresişti: An Nazani (801- 831); Abul Ala Amaari (973 - 1057); Ibu Bajda (sec. XI) , etc.
An Nazani respinge ideea amestecului religiei în problemele statului şi se pronunţă pentru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie independentă, cu drepturi şi atribuţii distincte de drepturile şi obligaţiile bisericii.
Ca şi An Nazani, Abul Ala Amaari se ridică împotriva rînduielilor bisericeşti. El este şi un critic acerb al societăţii timpului său, societate în care puterea de stat, spune el, este deţinută de aristocraţie, pe baza bogăţiilor strînse din exploatarea celorlalte clase sociale. Aceasta este o situaţie "inumană", ce trebuie depăşită prin instaurarea voinţei poporului, îndreptăţit în a-şi alege conducătorii.
Gîndirea economică arabă va fi şi ea presărată cu o serie de idei utopice, îndeosebi în ceea ce priveşte modul de organizare a societăţii şi statului arab.
Reprezentativ pentru ideile sale utopice este gînditorul arab Ibu Bajda. În lucrarea sa "Călăuza solitarului" el îşi expune opinia privind realizarea unui stat ideal, în cadrul căruia autoritatea publică ar fi total nefolositoare[8, pas-24-25]. Cu tot caracterul utopic al modului său de gîndire Ibu Bajda, este important, totuşi, pentru convingerea pe care o nutreşte faţă de posibilitatea realizării unui stat bine organizat sub aspect social, în care oamenii să fie egali, să trăiască în armonie fizică şi spirituală.
